01 februarie 2016

4 argumente juridice pentru folosirea watermark-ului în online

4 argumente juridice pentru folosirea watermark-ului în online

În ziua de astăzi, Internetul este cea mai ușoară și ieftină modalitate de promovare a operei fotografice, puțini fiind cei care mai aleg să nu-și promoveze fotografiile în mediul online. Pe lângă avantajele sale evidente, Internetul are și dezavantajul că este un mediu propice furtului intelectual.
Sunt foarte mulți fotografi care detestă watermark-ul pe motiv că este inestetic sau că distrage atenția privitorului, însă așa cum voi arăta mai jos, din punct de vedere juridic, acesta este important.
În sistemul nostru de drept nu există o “formulă sacramentală”, însă, sub influență americană (U.S. Copyright Act (17 USC 401)), s-a importat watermark-ul din trei elemente:
  • (i) © simbolul (c) (litera C într-un cerc), sau cuvântul „Copyright”, sau abrevierea „copr.”;
  • (ii) anul primei publicări a operei; și
  • (iii) numele deținătorului dreptului de autor sau o abreviere prin care numele poate fi recunoscut sau o denumire alternativă în general cunoscută a titularului.
În practică, watermark-ul se întâlnește mai des sub forma „© 2014 nume fotograf”, sau într-o formă extinsă „Copyright © 2014 nume fotograf. All rights reserved”.
Din perspectiva sistemului nostru de drept (unde, așa cum am menționat, nu există o prevedere expresă ca în legislația americană), simbolul de copyright © și un text care să identifice autorul sunt suficiente pentru oricine este de bună-credință ca să ia notă de faptul că fotografia respectivă este protejată și nu poate fi folosită decât cu acordul titularului.
Atenție însă, lipsa watermark-ului de pe o fotografie nu înseamnă că aceasta este „la liber” sau că este abandonată domeniului public! Fotografia, ca operă originală, este protejată de lege chiar din momentul în care este înregistrată de captorul aparatului sau de pelicula fotografică.



Cu ce mă ajută atunci un watermark?
# 1 Watermark-ul ajută în eventualitatea unor proceduri judiciare (atât în România, cât și în alte țări) pentru că cel care folosește fotografia, fără acordul titularului, va găsi mai greu apărări care să stea în picioare.
În Statele Unite, U.S. Copyright Act (17 U.S.C. § 401(d)) menționează expres că cel care folosește o fotografie protejată de o notă de copyright nu mai poate pretinde că este vorba de „innocent infringement” ca circumstanță în reducerea daunelor (actual / statutory damages – a se vedea în acest sens cazul Corbis vs Master Maintenance și WCOIL).


#2 Înlăturarea watermark-ului lasă urme. Fie că vorbim de Healing Brush, Pach Tool ori de Content-Aware Delete din Photoshop, asemenea procedee lasă urme care, pe bază de expertiză judiciară, pot fi dovedite împotriva făptuitorului.
Odată dovedită înlăturarea watermark-ului, se poate atrage răspunderea civilă și penală a faptuitorului dacă, prin asemenea înlaturare, a urmărit aproprierea operei (a se vedea punctul 3 de mai jos).
În plus, potrivit art. 143 (2) din Legea nr. 8/1996, fapta persoanei care, fără drept, înlătură, în scop comercial, de pe opera protejată (ie. fotografia, ca operă originală) ori modifică pe acestea orice informaţie sub formă electronică privind regimul drepturilor de autor aplicabil constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Este discutabil dacă watermark-ul de pe o fotografie digitală poate fi calificat ca “informație sub formă electronică privind regimul drepturilor de autor aplicabil” în sensul articolului de mai sus, deși tehnic vorbind se poate argumenta în acest sens, iar în contextul în care majoritatea site-urilor de social media înlătură informațiile EXIF din fotografie, asemenea interpretare ar ajuta fotografii și ar descuraja furtul intelectual.
În orice caz, este de rețiunut articolul de lege de mai sus și faptul că adăugarea notei de copyright in EXIF nu trebuie neglijată, cu atât mai mult cu cât această operațiune se poate face foarte simplu, chiar din menu-ul aparatului foto).


#3 Înlăturarea watermark-ului poate reprezenta o încalcăre a drepturilor morale și/sau patrimoniale de autor (art. 10-13 din Legea 8/1996) cum ar fi: i) dreptul de a pretinde recunoaşterea calităţii de autor al operei; ii) dreptul de a pretinde respectarea integrităţii operei; sau iii) a dreptului de a autoriza sau de a interzice realizarea de opere derivate.
Sub un prim aspect, este evident că înlăturarea watermark-ului este o atingere a dreptului (moral) de autor al fotografului de a fi recunoscut ca autor al operei. Paternitatea este principalul beneficiu al unui autor, iar suprimarea ei (prin înlăturarea watermark-ului), în lipsa acordului autorului, reprezintă o încălcare a dreptului moral la paternitate.
Mai mult, chiar și in cazul în care watermark-ul este sub forma unui pseudonim, nu poate fi socotit, prin acest fapt, că fotograful și-a abandonat opera domeniului public. Dreptul la paternitate subzistă și în acest caz și nu este permis altcuiva să-și aproprie opera.
Fapta persoanei care îşi însuşeşte, fără drept, în întregime sau în parte, opera unui alt autor şi o prezintă ca o creaţie intelectuală proprie constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
De asemenea, autorul are dreptul moral de a pretinde respectarea integrităţii operei și dreptul patrimonial de a autoriza sau de a interzice realizarea de opere derivate.
Sub acest aspect, trebuie precizat că watermark-ul nu este un simplu element extrinsec operei, lipsit de originalitate – ca o simplă ștampilă pusă de un factor poștal, ci un element care contribuie la originalitatea operei artistice. Watermark-ul în sine, poziționarea acestuia pe fotografie, alegerea tonurilor și nuațelor acestuia în funcție de anumite criterii estetice și/sau tehnice sunt activități consumatoare de timp și knowhow pentru artiștii atenți la detalii, iar rezultatul unor astfel de activități intră în sfera creației intelectuale originale care se bucură de protecție juridică.
Din această perspectivă, înlăturarea watermark-ului poate reprezenta:
  • i) o modificare de natură să altereze caracterul operei sale artistice; și chiar
  • ii) o transformare a operei originale sub forma unei opere derivate, pentru care titularul operei originale trebuie să-și dea acordul.
Constituie infracţiune şi se pedepsește cu închisoare de la o lună la un an sau cu amendă fapta de a realiza opere derivate fără autorizarea sau consimţământul titularului drepturilor recunoscute de lege (art. 140 (1) litera e din Legea nr. 8/1996).


#4  În cazul în care reproducerea este făcută în “scop de folosință publică”, fără consimțământul autorului sau plata vreunei remunerații (art. 33 din Legea 8/1996).
În primul rând, pe lângă alte limitări prevăzute de art. 33 din Legea 8/1996, care micșorează foarte mult cazurile în care ar putea fi folosite fotografiile, legea prevede că cel care o utilizează in acest scop “este obligat să menționeze sursa și numele autorului cu excepția cazului în care identificarea sursei și numelui autorului se dovedește a fi imposibilă”. Or, în prezența unui watermark pe fotografie, este exclus să se mai invoce faptul că nu se poate identifica sursa și numele autorului.
Menționarea sursei sub forma “sursa: Internet / YouTube / Facebook (alți furnizori de diverse servicii)”, așa cum se procedează adesea în mass-media de la noi, pe lăngă lipsa totală de respect pentru fotografi, nu poate reprezenta îndeplinirea condiției legale referitoare la menționarea sursei și a numelui fotografului.
De asemenea, trebuie reținut că art. 33 din Legea 8/1996 nu permite transformarea operei originale. Or, așa cum am arătat mai sus, eliminarea watermark-ului reprezintă o transformare pentru care trebuie solicitat acordul autorului.

Read More

29 august 2014

Scuzele și retragerea pozei publicate, fără acordul celui reprezentat, sunt o reparație corespunzătoare, conform unei decizii a CAB

Indiferent de scopul în care a acţionat pârâta C.M. SRL (Pârâta), deținatoarea publicației C. - ziar și web site, care susţine că nu a făcut decât să-şi exercite dreptul la liberă exprimare, Pârâta avea obligaţia, impusă de art. 88 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe (Legea 8/1996), să obţină acordul reclamantei J.M. (Reclamanta) care apărea în fotografie, indiferent cine ar fi crezut Pârâta că este aceasta; existenţa prejudiciului şi în ce constă acesta trebuie dovedite de către Reclamantă; simpla recunoaştere a drepturilor Reclamantei reprezintă o reparaţie corespunzătoare a încălcării drepturilor menţionate anterior, ţinând cont şi de faptul că Pârâta a îndepărtat poza care se afla pe web site-ul publicației şi a publicat şi o erată în ziar, cerând şi scuze pentru eroarea produsă.

În fapt, la 28 iulie 2008 şi la 5 august 2008, publicatia C. şi web site-ul acestuia au publicat două articole referitoare la E.M., mama vitregă a vedetei de televiziune A.M., acestea fiind însoţite de o poză care conţinea imaginea reclamantei din cauză, poză despre care redacţia ziarului credea că aparţine E.M., dar care în realitate aparținea Reclamatei.

La data de 24 septembrie 2008, Reclamanta a introdus o acţiune împotriva Pârâtei, prin care a solicitat, printre altele, să se constate încălcarea dreptului prevăzut la art. 88 din Legea 8/1996, înlăturarea fotografiilor care conţin portretul său şi obligarea Pârâtei la despăgubiri în cuantum de 300.000 EUR.
În primă instanță, Pârâta a invocat lipsa calității procesuale active a Reclamatei, Pârâta susținând că Reclamanta nu are calitatea de titular al dreptului de autor sau al vreunui drept conex, nefiind titularul dreptului patrimonial exclusiv de a autoriza utilizarea operei, aşa cum se prevede expres la art. 12 şi art. 13 din Legea 8/1996. De asemenea, susține Pârâta, se încearcă extrapolarea conţinutului art. 88 din Legea nr. 8/1996, invocat de Reclamantă, denaturându-se sensul acestui text privind necesitatea consimţământului persoanei reprezentate în opera fotografică. Astfel, s-a interpretat greşit, în sensul existenţei în patrimoniul persoanei reprezentate în portret a unui drept de autorizare a utilizării operei, în contradicţie flagrantă cu dispoziţiile art. 13 din Legea 8/1996, care prevăd expres că drepturile patrimoniale de utilizare aparţin exclusiv autorului.
Conform art. 88 din Legea nr. 8/1996, (1) Utilizarea unei opere care conţine un portret necesită consimţământul persoanei reprezentate în acest portret, în condiţiile prevăzute de art. 73, 74 şi 79 din Codul civil. De asemenea, autorul, proprietarul sau posesorul acesteia nu are dreptul să o reproducă ori să o utilizeze fără consimţământul succesorilor persoanei reprezentate, timp de 20 de ani după moartea acesteia, cu respectarea şi a dispoziţiilor art. 79 din Codul civil.
(2) În lipsa unei clauze contrare, consimţământul nu este necesar dacă persoana reprezentată în portret este de profesie model sau a primit o remuneraţie pentru a poza pentru acel portret. De asemenea, existenţa consimţământului se prezumă în condiţiile art. 76 din Codul civil.
Din interpretarea textului legal de mai sus, rezultă în mod evident că titularul dreptului prevăzut este persoana reprezentată în portretul conţinut de operă, astfel că, în speţă, Reclamanta justifică legitimarea procesuală activă de a formula prezenta acţiune, motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor arătate, instanța de fond a respins, ca neîntemeiată, excepţia invocată de Pârâta.
Totodată, instanța a respins ca neîntemeiată acţiunea Reclamantei, reținând că nu s-a demonstrat prejudiciul și nu sunt întrunite celelalte elemente ale răspunderii civile delictuale, având în vedere că Pârâta a publicat din eroare fotografia Reclamantei, intenţia sa fiind aceea de a publica fotografia mamei vitrege a A.M., şi nu a Reclamantei, astfel că nu există nici vinovăţia Pârâtei şi nici legătura de cauzalitate dintre prejudiciu şi fapta ilicită.
Prin decizia nr. 223/A din 15 decembrie 2009, Curtea de Apel Bucureşti (CAB), secţia a IX-a civilă şi de proprietate intelectuală, a admis apelul declarat de Reclamantă, a schimbat în parte sentinţa, a admis în parte acţiunea, a constatat că Reclamanta este titulara dreptului de a autoriza utilizarea portretului său, a constatat că Pârâta a încălcat dreptul Reclamantei la autorizarea utilizării portretului prin publicarea fotografiei Reclamantei în publicației C. şi pe site-ul web.
În speţă, este de necontestat că a fost publicat portretul Reclamantei în publicației Pârâtei, fără ca Reclamantei să i se fi cerut acordul, astfel că se verifică ipoteza prevăzută de art. 88 alin. (1) Legea 8/1996.
În ceea ce priveşte condiţiile răspunderii civile delictuale, CAB a considerat că săvârşirea unei fapte ilicite a fost dovedită, aceasta constând tocmai în utilizarea portretului fără consimţământul persoanei reprezentate, fiind evidentă şi culpa, atât timp cât avea această obligaţie pe care şi-a încălcat-o. În cazul răspunderii civile delictuale nu este necesară existenţa vinovăţiei sub forma intenţiei, fiind suficientă săvârşirea faptei din neglijenţă. Or, chiar prima instanţă reţine că pârâta a publicat din eroare fotografia.
Ceea ce nu s-a dovedit, în speţă, situaţie reţinută corect de către prima instanţă, a fost existenţa prejudiciului şi în ce constă acesta. În aceste condiţii, Curtea de Apel a considerat că simpla recunoaştere a drepturilor Reclamantei reprezintă o reparaţie corespunzătoare a încălcării drepturilor menţionate anterior, ţinând cont şi de faptul că Pârâta a îndepărtat poza care se afla pe site-ul  publicației şi a publicat şi o erată în ziar, cerând şi scuze pentru eroarea produsă.
Pârâta a făcut recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) împotriva deciziei Curții de Apel. Prin decizia secţiei civile şi de proprietate intelectuală, nr. 5850 din 5 Noiembrie 2010, ICCJ a menţinut decizia Curtii de Apel şi a respins recursul ca nefondat.
ICCJ a reținut că indiferent de scopul în care a acţionat Pârâta, care susţine că nu a făcut decât să-şi exercite dreptul la liberă exprimare, aceasta avea obligaţia, impusă de art. 88 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, să obţină acordul persoanei care apărea în fotografie, indiferent cine ar fi crezut Pârâta că este aceasta.
De asemenea, împrejurarea că instanţa de apel nu a considerat că s-a produs Reclamantei şi un prejudiciu evaluabil pecuniar şi că recunoaşterea încălcării dreptului Reclamantei printr-o hotărâre judecătorească îi este suficientă acesteia nu poate conduce la concluzia că utilizarea fotografiei s-a făcut cu respectarea legii.

Read More

02 octombrie 2013

Protecția fotografiilor portret. Folosirea în scopuri de siguranță publică. Portret-robot

Protecția fotografiilor portret. Folosirea în scopuri de siguranță publică. Portret-robot

Mai jos, câteva aspecte interesante extrase din Hotărârea Curții de Justiție a UE din 1 decembrie 2011, Cauza C‑145/10, cu privire la Protecția fotografiilor – Directiva 2001/29/CE – Articolul 2 – Reproducere – Utilizarea unei fotografii portret ca model pentru realizarea unui portret‑robot – Articolul 5 alineatul (3) litera (d) – Excepții și limitări în privința citatelor – Articolul 5 alineatul (3) litera (e) – Excepții și limitări pentru scopuri de siguranță publică – Articolul 5 alineatul (5).

Protecția fotografiilor portret

O fotografie portret poate fi protejată de dreptul de autor cu condiția ca aceasta să fie o creație intelectuală a autorului, care reflectă personalitatea acestuia și care se manifestă prin alegerile libere și creative ale autorului făcute cu ocazia realizării fotografiei respective. Referitor la problema dacă fotografiile realiste, în special fotografiile portret, beneficiază de protecția dreptului de autor (în temeiul articolului 6 din Directiva 93/98), Curtea de Justiție a UE a statuat deja că dreptul de autor nu se poate aplica decât în cazul unui obiect, precum o fotografie, care este original, fiind o creație intelectuală proprie a autorului său. Autorul va putea să facă alegeri libere și creative în mai multe moduri și la momente diferite pe parcursul realizării fotografiei portret. În stadiul fazei preparatorii, autorul va putea alege amplasarea în cadru, poziția persoanei care urmează să fie fotografiată sau lumina. La momentul realizării fotografiei portret, el va putea alege încadrarea, unghiul de fotografiere sau atmosfera creată. În sfârșit, cu ocazia developării clișeului, autorul va putea alege dintre diversele tehnici de developare existente tehnica pe care dorește să o adopte sau poate proceda, dacă este cazul, la utilizarea de programe informatice. Prin alegerile sale, autorul unei fotografii portret este astfel în măsură să îi imprime operei create „nota personală”. În consecință, în ceea ce privește o fotografie portret, marja de care dispune autorul pentru a‑și exercita capacitățile creative nu este neapărat redusă sau chiar inexistentă.


Folosirea în scopuri de siguranță publică

Un mijloc de informare în masă, precum o editură de presă, nu poate utiliza, din proprie inițiativă, o operă protejată de dreptul de autor invocând un obiectiv de siguranță publică. Totuși, nu este exclus ca acest mijloc de informare în masă să poată contribui în mod punctual la realizarea unui astfel de obiectiv prin publicarea unei fotografii a unei persoane căutate. Trebuie să se impună ca această inițiativă să se încadreze, pe de o parte, în contextul unei decizii adoptate sau al unei acțiuni desfășurate de autoritățile naționale competente și care urmărește să garanteze siguranța publică și, pe de altă parte, să fie întreprinsă în acord și în coordonare cu autoritățile menționate pentru a evita riscul de a periclita măsurile luate de aceste din urmă autorități, fără a fi totuși necesar un apel concret, actual și expres din partea autorităților de siguranță la publicarea unei fotografii în vederea cercetărilor. În ipoteza în care fotografiile au fost inițial puse la dispoziția publicului de către autoritățile naționale de siguranță competente și în ipoteza în care, cu ocazia utilizării inițiale legale, nu a fost indicat numele autorului, o utilizare ulterioară a acelorași fotografii de către presă impunea în mod cert  indicarea sursei lor, însă nu în mod necesar a numelui autorului lor. Astfel, dat fiind că nu revine presei obligația de a verifica dacă există vreun motiv pentru o astfel de omisiune, acesteia îi este imposibil ca, într‑o situație similară, să identifice și/sau să indice numele autorului și, prin urmare, presa trebuie considerată ca fiind scutită de obligația de principiu de a indica numele autorului.

Executarea unui portret‑robot după o fotografie portret

Instanțele naționale din Austria au decis că, în temeiul dispozițiilor naționale aplicabile, publicarea portretului‑robot executat după fotografia portret nu necesita consimțământul autorului fotografiei. În opinia Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă), este adevărat că fotografia în litigiu care a fost utilizată ca model pentru realizarea portretului‑robot în litigiu era o operă fotografică protejată de dreptul de autor. Totuși, în cazul realizării și al publicării portretului‑robot în litigiu nu a fost vorba despre o prelucrare pentru care ar fi fost necesar consimțământul doamnei Painer, în calitate de autoare a operei fotografice, ci despre o utilizare liberă, care putea fi realizată fără consimțământul său.

Sursa și decizia pe larg: Curtea de Justiție. Cauza C‑145/10

Read More

09 aprilie 2013

Corbis a plătit onorarii avocațiale de 240.000 USD pentru un prejudiciu de 14.280 USD

Corbis a plătit onorarii avocațiale de 240.000 USD pentru un prejudiciu de 14.280 USD

Corbis a dat în judecată Master Maintenance și WCOIL pentru încălcarea drepturilor de autor după ce Corbis a descoperit că site-ul Master Maintenance afișează patru fotografii din portofoliul Corbis fără a avea drept de utilizare a acestora. WCOIL a proiectat site-ul celor de la Master Maintenance.

Principalele probleme dezbătute pe parcursul acestui proces din 2009 au fost: 1) gradul de vinovăție pentru fiecare pârât; 2) dacă încălcarea drepturilor de autor a fost săvârșită cu intenție sau din culpă; și 3) care este cuantumul daunelor pentru această încălcare.

Curtea a considerat că atât firma care a proiectat website-ul, cât și proprietarul acestuia sunt răspunzători, în solidar, pentru încălcarea drepturilor de autor.

În conformitate cu legea americană a drepturilor de autor, 17 U.S.C. § 504 (a), cel care încalcă dreptul de autor este răspunzător pentru prejudiciul creat și datorează fie daune-interese (actual damages), calculate în funcție de prejudiciul efectiv, fie daune prevăzute prin act normativ (statutory damages), fiind la opțiunea titularului drepturilor de autor pentru care optează. Juriul, în acest caz, a acordat 9,520 dolari (actual damages) și 14.280 (statutory damages). După proces, Corbis a ales  statutory damages (i.e. 14.280 USD).

De asemenea, Corbis a cerut și recuperarea onorariilor avocaților și a altor costuri legate de procedurile legale în acest caz, în cuantum total de 237.569,70 USD. În acest sens, Corbis a depus înscrisuri care evidențiau peste 600 de ore facturate de 7 avocați specializați în IP. Ratele orare practicate de avocații Corbis variau de la 200 USD la 295 USD, pentru avocații juniori, și de la 505 USD la 595 USD, pentru avocații seniori.

Pârâții au susținut că aceste costuri cu avocații ale Corbis sunt nerezonabile în raport cu daunele propriu-zise stabilite de juriu pentru încălcarea copyright-ului.

Instanța a respins susținerile Pârâților, însă a redus onorariile avocaților la 75.880,50 USD și celelalte costuri la 19.762,13 USD. Instanța a argumentat că repararea daunelor trebuie să fie efective, proporţionale cu drepturile încălcate și descurajatoare astfel încât să ofere protecţie împotriva folosirii abuzive a acestora. De asemenea, trebuie "să se asigure că toți deținătorii de drepturi de autor, cărora le-au fost încălcate drepturile de autor, vor avea acces egal la un proces pentru o protecție efectivă a operelor lor."

Read More

10 octombrie 2012

Furnizorii de acces la internet nu pot fi obligați la o supraveghere preventivă generală împotriva încălcării drepturilor de autor

Furnizorii de acces la internet nu pot fi obligați la o supraveghere preventivă generală împotriva încălcării drepturilor de autor

Materia: Societatea informațională – Drept de autor – Internet – Programe informatice „peer‑to‑peer” – Furnizori de acces la internet – Instituirea unui sistem de filtrare a comunicațiilor electronice pentru a împiedica schimbul de fișiere care încalcă drepturile de autor – Inexistența unei obligații generale de a supraveghea informațiile transmise”

În fapt:

În cursul anului 2004, SABAM (o societate de gestiune colectivă a drepturilor de autor) a ajuns la concluzia că utilizatorii de internet folosesc serviciile Scarlet (furnizor de acces la internet (denumit în continuare „FAI”) care asigură clienților săi accesul la internet, fără a oferi alte servicii precum cel de FTP sau de schimb de fișiere) pentru a descărca pe internet, fără autorizație și fără plata unor drepturi, opere cuprinse în catalogul său prin intermediul rețelelor „peer‑to‑peer”, care este o modalitate transparentă de schimb de date, independentă, descentralizată și dotată cu funcții de căutare și de transfer avansate.
Prin actul din 24 iunie 2004, SABAM a chemat în judecată Scarlet în fața președintelui tribunal de première instance de Bruxelles, susținând că această societate, în calitate de FAI, era cel mai bine plasată pentru a lua măsuri de încetare a încălcărilor dreptului de autor săvârșite de clienții săi.
SABAM a solicitat, mai întâi, să se constate existența unor încălcări ale dreptului de autor cu privire la operele muzicale din repertoriul său, în special a dreptului de reproducere și a dreptului de comunicare publică, care ar rezulta din schimbul neautorizat de fișiere electronice muzicale realizat prin utilizarea programelor informatice „peer‑to‑peer”, aceste încălcări fiind săvârșite prin intermediul serviciilor furnizate de Scarlet.
SABAM a solicitat în continuare ca Scarlet să fie obligată, sub sancțiunea penalităților cu titlu cominatoriu, să pună capăt acestor încălcări, făcând imposibilă sau blocând orice formă de transmitere sau de primire de către clienții săi a unor fișiere care conțin o operă muzicală, fără autorizarea titularilor de drepturi, prin intermediul programelor informatice „peer‑to‑peer”. În sfârșit, SABAM a solicitat ca Scarlet să îi comunice, sub sancțiunea unor penalități cu titlu cominatoriu, descrierea măsurilor pe care le va aplica pentru a respecta hotărârea ce se va pronunța.
Prin hotărârea din 26 noiembrie 2004, președintele tribunal de première instance de Bruxelles a constatat existența încălcării dreptului de autor invocate de SABAM, dar, înainte de a se pronunța cu privire la cererea de încetare, a desemnat un expert pentru a examina dacă soluțiile tehnice propuse de SABAM sunt realizabile din punct de vedere tehnic, dacă permit filtrarea exclusivă a schimburilor ilicite de fișiere electronice, precum și dacă există alte dispozitive care pot controla utilizarea programelor informatice „peer‑to‑peer” și pentru a stabili costul dispozitivelor avute în vedere.
În raportul prezentat, expertul desemnat a concluzionat că, în pofida numeroaselor obstacole tehnice, nu este exclus în totalitate să se poată realiza filtrarea și blocarea schimburilor ilicite de fișiere electronice.
Prin hotărârea din 29 iunie 2007, președintele tribunal de première instance de Bruxelles a obligat astfel Scarlet, sub sancțiunea penalităților cu titlu cominatoriu, să pună capăt încălcărilor dreptului de autor constatate prin hotărârea din 26 noiembrie 2004, făcând imposibilă orice formă de transmitere sau de primire de către clienții săi, prin intermediul unui program informatic „peer‑to‑peer”, a unor fișiere electronice care conțin o operă muzicală din repertoriul SABAM.
Scarlet a declarat apel împotriva acestei hotărâri la instanța de trimitere susținând, mai întâi, că îi este imposibil să se conformeze somației respective, deoarece eficacitatea și viabilitatea sistemelor de blocare sau de filtrare nu sunt dovedite, iar aplicarea acestor dispozitive întâmpină numeroase obstacole practice, precum problemele privind capacitatea rețelei și impactul asupra acesteia. În plus, orice tentativă de a bloca fișierele respective ar fi sortită eșecului în termen foarte scurt, deoarece ar exista la ora actuală mai multe programe informatice „peer‑to‑peer” care ar face imposibilă verificarea conținutului lor de către terți.
În continuare, Scarlet a susținut că somația respectivă nu este conformă cu articolul 21 din Legea din 11 martie 2003 privind anumite aspecte juridice ale serviciilor societății informaționale, care transpune în dreptul național articolul 15 din Directiva 2000/31, deoarece somația îi impune, de facto, o obligație generală de supraveghere a comunicațiilor din rețeaua sa, din moment ce orice dispozitiv de blocare sau de filtrare a traficului „peer‑to‑peer” presupune cu necesitate o supraveghere generalizată a tuturor comunicațiilor transmise prin această rețea.
În sfârșit, Scarlet a considerat că instituirea unui sistem de filtrare aduce atingere dispozițiilor dreptului Uniunii privind protecția datelor cu caracter personal și a secretului comunicațiilor, întrucât o astfel de filtrare implică o prelucrare a adreselor IP, acestea din urmă fiind date personale.


Întrebarea către Curtea de Justiție a UE

Instanța națională de trimitere a solicit Curții de Justiție a UE să stabilească dacă Directivele 2000/31, 2001/29, 2004/48, 95/46 și 2002/58 coroborate și interpretate în raport cu cerințele care rezultă din protecția drepturilor fundamentale aplicabile trebuie interpretate în sensul că se opun unei somații adresate unui FAI de a institui un sistem de filtrare.

Motivarea (rezumat)

Potrivit articolului 8 alineatul (3) din Directiva 2001/29 și articolului 11 a treia teză din Directiva 2004/48, titularii unor drepturi de proprietate intelectuală pot solicita ca un ordin judecătoresc să fie pronunțat împotriva unor intermediari, precum FAI, ale căror servicii sunt folosite de terți pentru a aduce atingere drepturilor lor.
După cum rezultă din jurisprudența Curții, competența atribuită instanțelor naționale în conformitate cu aceste dispoziții trebuie să le permită să adreseze intermediarilor amintiți un ordin judecătoresc prin care să fie obligați să ia măsuri care contribuie nu numai la încetarea încălcărilor aduse drepturilor de proprietate intelectuală prin intermediul serviciilor lor din domeniul societății informaționale, ci și la prevenirea unor noi încălcări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 iulie 2011, L’Oréal și alții, C‑324/09, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 131).
Articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2000/31 interzice autorităților naționale să adopte măsuri care ar obliga un FAI să efectueze o supraveghere generală a informațiilor pe care le transmite prin rețeaua sa.
În această privință, Curtea s‑a pronunțat deja în sensul că o astfel de interdicție privește și măsurile naționale care ar obliga un furnizor intermediar, precum un FAI, să procedeze la o supraveghere activă a tuturor datelor fiecăruia dintre clienții săi cu scopul de a preveni orice atingere viitoare adusă drepturilor de proprietate intelectuală. Pe de altă parte, o astfel de obligație de supraveghere generală ar fi incompatibilă cu articolul 3 din Directiva 2004/48, care arată că măsurile vizate prin această directivă trebuie să fie echitabile și proporționale și nu trebuie să fie excesiv de costisitoare (a se vedea Hotărârea L’Oréal și alții, citată anterior, punctul 139).
Somația adresată în cauză în acțiunea principală FAI de a institui sistemul de filtrare în litigiu l‑ar obliga să efectueze o supraveghere activă a tuturor datelor referitoare la toți clienții săi pentru a preveni orice atingere viitoare adusă drepturilor de proprietate intelectuală. Rezultă că o astfel de somație ar impune acestui FAI o supraveghere generală pe care articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2000/31 o interzice.
Protecția dreptului de proprietate intelectuală este consacrată, fără îndoială, la articolul 17 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). Totuși, nu rezultă nicidecum din cuprinsul acestei dispoziții, nici din jurisprudența Curții că un astfel de drept ar fi intangibil și că, prin urmare, protecția sa ar trebui să fie asigurată în mod absolut. Astfel, după cum rezultă din cuprinsul punctelor 62-68 din Hotărârea din 29 ianuarie 2008, Promusicae (C‑275/06, Rep., p. I‑271), protecția dreptului fundamental de proprietate, din care fac parte drepturile legate de proprietatea intelectuală, trebuie apreciată comparativ cu protecția celorlalte drepturi fundamentale. Mai exact, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 68 din hotărârea menționată, incumbă autorităților și instanțelor naționale, în cadrul măsurilor adoptate pentru protejarea titularilor drepturilor de autor, să asigure un just echilibru între protecția acestui drept și protecția drepturilor fundamentale ale persoanelor care sunt afectate prin astfel de măsuri. Astfel, în circumstanțe precum cele din acțiunea principală, autoritățile și instanțele naționale trebuie în special să asigure un just echilibru între protecția dreptului de proprietate intelectuală, de care se bucură titularii drepturilor de autor, și protecția libertății de a desfășura o activitate comercială de care beneficiază operatorii, precum FAI, în temeiul articolului 16 din cartă. Or, în speță, somația de a institui sistemul de filtrare în litigiu implică supravegherea, în interesul acestor titulari, a integralității comunicațiilor electronice realizate în cadrul rețelei respectivului FAI, această supraveghere fiind, în plus, nelimitată în timp, vizând orice atingere viitoare și presupunând obligația de a proteja nu numai operele existente, ci și pe cele viitoare, care încă nu au fost create la momentul instituirii sistemului menționat. Astfel, o somație de această natură ar determina o atingere gravă a libertății de a desfășura o activitate comercială a respectivului FAI, deoarece l‑ar obliga să instituie un sistem informatic complex, costisitor, permanent și pe cheltuiala sa exclusivă, ceea ce, de altfel, ar fi contrar condițiilor prevăzute la articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2004/48, care impune ca măsurile pentru a asigura respectarea drepturilor de proprietate intelectuală să nu fie complicate în mod inutil sau costisitoare. În aceste condiții, se impune constatarea că somația de a institui sistemul de filtrare în litigiu trebuie considerată ca nerespectând cerința de a asigura un just echilibru între, pe de o parte, protecția dreptului de proprietate intelectuală, de care se bucură titularii drepturilor de autor, și, pe de altă parte, protecția libertății de a desfășura o activitate comercială de care beneficiază operatorii precum FAI. În plus, efectele somației menționate nu s‑ar limita la respectivul FAI, sistemul de filtrare în litigiu fiind susceptibil în egală măsură să aducă atingere drepturilor fundamentale ale clienților acestui FAI, mai precis dreptului lor la protecția datelor cu caracter personal, precum și libertății lor de a primi și de a transmite informații, aceste drepturi fiind protejate prin articolele 8 și 11 din cartă. Astfel, este cert, pe de o parte, că somația de a institui sistemul de filtrare în litigiu ar implica o analiză sistematică a tuturor conținuturilor, precum și colectarea și identificarea adreselor IP ale utilizatorilor care se află la originea transmiterii de conținuturi ilicite în cadrul rețelei, aceste adrese reprezentând date protejate cu caracter personal, deoarece permit identificarea precisă a utilizatorilor respectivi. Pe de altă parte, somația amintită ar risca să aducă atingere libertății de informare, din moment ce ar fi posibil ca acest sistem să nu facă în mod suficient distincția între un conținut ilicit și un conținut licit, astfel că utilizarea lui ar putea avea drept consecință blocarea comunicațiilor cu conținut licit. Astfel, nu se contestă faptul că răspunsul la problema caracterului licit al unei transmisii depinde de asemenea de aplicarea excepțiilor legale la dreptul de autor care variază de la un stat la altul. În plus, anumite opere pot face parte, în anumite state membre, din domeniul public sau pot face obiectul unei publicări gratuite pe internet din partea autorilor în cauză. În consecință, trebuie să se constate că, prin adoptarea somației de obligare a FAI să instituie sistemul de filtrare în litigiu, instanța națională în cauză nu ar respecta cerința de a asigura un just echilibru între dreptul de proprietate intelectuală, pe de o parte, și libertatea de a desfășura o activitate comercială, dreptul la protecția datelor cu caracter personal și libertatea de a primi și de a transmite informații, pe de altă parte.

Decizia

Curtea de Justiție a UE a stabilit că directive menționate în întrebarea către Curte, coroborate și interpretate în raport cu cerințele care rezultă din protecția drepturilor fundamentale aplicabile, trebuie interpretate în sensul că se opun unei somații adresate unui furnizor de acces la internet de a institui un sistem de filtrare
  • a tuturor comunicațiilor electronice care circulă prin intermediul serviciilor sale, în special prin folosirea programelor informatice „peer‑to‑peer”,
  • care se aplică, fără deosebire, întregii sale clientele,
  • cu titlu preventiv,
  • pe cheltuiala sa exclusivă și
  • pentru perioadă nelimitată,
apt să identifice în cadrul rețelei acestui furnizor circulația de fișiere electronice care conțin o operă muzicală, cinematografică sau audiovizuală cu privire la care solicitantul pretinde că deține drepturi de proprietate intelectuală în vederea blocării transferului de fișiere al căror schimb aduce atingere dreptului de autor.

Read More

07 octombrie 2012

Folosirea fără drept a unei fotografii realizate de altul constituie un delict

Folosirea fară drept a unei fotografii realizate de altul constituie un delict civil și faptă penală. Termenul de prescripţie (3 ani) pentru răspunderea civilă delictuală începe să curgă de la momentul la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea. Acest moment nu poate fi data publicării albumului de prezentare pentru protocol, nefiind vorba de o publicaţie adresată publicului larg. Termenul de prescripţie (5 ani) pentru răspunderea penală se calculează de la data săvârşirii faptei.
În fapt, Reclamantul este de profesie artist fotograf şi în această calitate realizează lucrări de artă fotografică. În anul 1984, însoţit fiind de Pârât, Reclamantul a realizat în judeţul Călăraşi o serie de fotografii reprezentând obiective culturale şi edilitare, peisaje care trebuiau să fie incluse într-un album de prezentare a judeţului, negativele rămânând în posesia Pârâtului. Din motive necunoscute, albumul nu a mai fost editat. În anul 1999 pe piaţă a apărut un album de prezentare a judeţului Călăraşi, sub semnătura Pârâtului. Acest album este alcătuit, practic, numai din fotografiile executate de Reclamant în 1984, fără ca numele acestuia să fie menţionat în vreo calitate niciunde în cuprinsul lucrării. Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Argeş, secţia civilă, la 18 mai 2006, Reclamantul chemat în judecată pe Pârât pentru ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea Pârâtului la plata echivalentului în lei a sumei de 150.000 Euro daune morale. În drept, Reclamantul şi-a motivat acţiunea pe dispoziţiile Legii nr. 8/1996 şi art. 998 Codul Civil (vechiul Cod Civil).

Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 139 din 3 mai 2007, Tribunalul Argeş, secţia civilă, a respins acţiunea Reclamantului ca fiind prescrisă. Prima instanţă a reţinut că deşi Reclamantul pretinde daune morale nepatrimoniale, repararea acestora este patrimonială, fiind aplicabile prevederile Decretului nr. 167/1958 care se referă la principiul prescriptibilităţii drepturilor de creanţă. Argumentele sunt cu atât mai puternice cu cât în cauză la plângerea penală formulată de acelaşi reclamant Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi a emis rezoluţia din 21 aprilie 2005 prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva Pârâtului, întrucât s-a considerat că termenul de prescripţie de 5 ani se calculează de la data săvârşirii faptei 27 aprilie 1999 şi nu de la momentul în care reclamantul a luat cunoştinţă de încălcarea dreptului său, respectiv 5 octombrie 2004.

Decizia instanţei de apel

Prin decizia civilă nr. 334A din 26 septembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, a fost admis apelul declarat de Reclamant. Sentinţa a fost desfiinţată şi cauza trimisă spre rejudecare la aceeaşi instanţă. Instanța de apel arătat că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este cel de la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea, părţile fiind de acord asupra acestui aspect. Acest moment nu poate fi data publicării albumului de prezentare a judeţului Călăraşi, nefiind vorba de o publicaţie adresată publicului larg, ci de executarea unui număr de 1.000 de exemplare la cererea Consiliului Judeţean Călăraşi şi predate acestuia, potrivit procesului-verbal de recepţie a lucrării, ci anul 2004 aşa cum arată Reclamantul în acţiunea sa, moment precizat şi în răspunsul la interogatoriu.

Recursul

Pârâtul a declarat recurs, motivat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., prin care a formulat următoarele critici: Nu poate fi reţinut considerentul instanţei de apel în sensul că albumul nu a fost destinat publicului larg, ci a fost creat doar în scop de protocol, atâta timp cât la dosarul cauzei nu există nici măcar o dovadă în sensul că albumul nu ar fost publicat şi nu ar fi circulat în librării. Din nicio probă nu se poate reţine că albumul nu a fost publicat, ci executat doar în scop de protocol, însăşi editarea într-un tiraj de 1000 de exemplare justificând comercializarea acestuia. Prin termenul „apariţie pe piaţă" a albumului, arătat în cererea de chemare în judecată, nu se poate înţelege decât publicarea albumului. Reclamantul a arătat că şi în prezent albumul se află în circulaţie, ceea ce înseamnă că întotdeauna s-a aflat în circulaţie. Termenul de prescripţie a început să curgă în anul 1999, anul apariţiei publice a albumului, iar reclamantul ar fi putut să ia cunoştinţă de existenţa albumului începând cu data apariţiei sale.

Analiza făcută de instanţa de recurs

Recursul nu este întemeiat, pentru următoarele considerente: Folosirea fără drept a operei realizată de altul constituie un delict civil. În cazul acţiunii în răspundere pentru paguba cauzată prin faptă ilicită prescripţia începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia (ori putea) să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea sau de la expirarea termenului prevăzut de lege (art. 8 din Decretul nr. 167/1958). În contractul pentru executarea de lucrări poligrafice nr. 4363 din 27 decembrie 1996, încheiat între SC P. SRL reprezentată de Pârât şi Consiliul Judeţean Călăraşi, s-a prevăzut că „valoarea contractului este de 49.000.000 lei din care în anul 1996 - 28.000.000 lei, urmând ca în anul 1997 să se asigure resursele financiare în limita bugetului aprobat". De vreme ce preţul pentru editarea albumului este plătit din bugetul consiliului judeţean, iar nu din sumele obţinute prin vânzare, se poate considera, cât timp pârâtul nu a făcut dovada contrară - în sensul că s-a urmărit publicarea - că într-adevăr albumul a fost editat pentru a fi folosit în scop de protocol. În raport de dispoziţiile art. 1169 Cod civil, Pârâtul trebuia să dovedească faptul că albumul a fost publicat în anul 1999, pentru ca din acel moment să fi început să curgă termenul de prescripţie întrucât Reclamantul trebuia sau putea să cunoască paguba şi pe autorul ei. Or, pârâtul nu a făcut această dovadă, astfel încât este de crezut susţinerea reclamantului că a luat cunoştinţă de album abia în anul 2004. Afirmaţia Reclamantului, că albumul se află încă în circulaţie, poate fi înţeleasă, în lipsa dovezii contrare administrate de Pârât, în sensul că reclamantul are cunoştinţă de faptul că albumul este folosit în continuare pentru protocol. Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că instanţa de apel a făcut aplicarea şi interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, motiv pentru care criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în condiţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost respins ca nefondat. Întrucât recurentul a căzut în pretenţii, în temeiul art. 274 C. proc. civ. a fost obligat la cheltuieli de judecată către intimatul Reclamant.

Read More